Compozitor român (Bucureşti, 1888 — id., 1940), şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Bucureşti (1903-1907), cu D.G. Kiriac (teorie, solfegii, armonie) şi Alfonso Castaldi (contrapunct, compoziţie, orchestraţie), continuându-le la Paris, la Schola cantorum (1908-1911), unde a studiat compoziţia cu Vincent d’Indy şi la Conservatorul din Paris, unde l-a avut ca profesor pe Charles-Marie Widor. A frecventat Facultatea de Drept din Bucureşti, obţinându-şi doctoratul la Paris.
Cariera sa pedagogică s-a desfăşurat la Conservatorul bucureştean, unde a predat armonie, contrapunct şi compoziţie (1913-1940) şi al cărui director (1918-1931) şi rector (1931-1940) a fost timp de peste două decenii. Numele lui este legat şi de Opera Română din Bucureşti, unde a fost prim dirijor (1921-1939) şi director (1937-1939).
De asemenea, Ion Nonna Otescu a fost membru fondator şi vicepreşedinte (1920-1940) al Societăţii Compozitorilor Români. În 1916, a avut un rol important în înfiinţarea revistei Muzica din Bucureşti. Creaţia sa a fost distinsă cu premiul I onorific de compoziţie „George Enescu” (1913) şi cu Premiul naţional de compoziţie (1928).
Excelează în domeniul muzicii pentru orchestră şi cu precădere în poemul simfonic, fiind unul dintre primii reprezentanţi ai genului în România, alături de Alfonso Castaldi şi Alfred Alessandrescu: Templul din Gnid (1908); Legenda trandafirului roşu (1910); Narcis (1911); Vrăjile Armidei (1915). A mai compus muzică pentru scena lirică: comedia muzicală Bubi (1903); baletul Ileana Cosânzeana (1918); baletul Rubinul miraculos (1919); opera bufă De la Matei cetire (1938); muzică de cameră şi vocală.
